Après 6 ans

Dupa 6 ani am ajuns din nou in Franta. E ca si cum nimic nu s-a schimbat, la nivel de perceptie bine inteles. M-a lovit din prima acel sentiment de familiaritate. Locurile cunoscute s-au afisat unul dupa altul, oamenii la fel. O strada pe care era nu stiu ce magazin aici, un monument minunat acolo, un kebab, un targ de antichitati, iepurele de pe usile metrourilor care te avertizeaza ca poti sa-ti prinzi mana la inchidere. Tot ce era cunoscut era inca acolo. Ce m-a surprins a fost existenta anunturilor si afiselor in limba engleza. Acum cativa ani te intalneai foarte rar cu asa ceva, toate semnele sonore sau vizuale, afisele erau in franceza si doar in franceza. Acum am fost surprinsa si de controlorul din TGV care mi-a vorbit in engleza din clipa in care a inteles ca nu sunt de pe acolo.

Nu am umblat foarte mult de data asta, am lasat Parisul pentru o plimbare in Dijon si bine inteles pentru Roland Garros.

In Dijon am ajuns cu celebrul TGV. In momentul in care am coborat din tren am simtit ca am ajuns acasa. In afara unei linii de tramvai care pleca din fata garii si pe care am regasit-o prin si dincolo de campus (acum nu stiu daca era aceeasi), nu s-a schimbat nimic. Totul e la fel, aceeasi oameni de treaba, aceeasi atmosfera studenteasca, acelasi orasel boem si cochet pe care acum am avut sansa sa-l vad sub arsita verii. Am regasit stradutele si catedrala Notre Dame, cucuveaua si magazinul de muzica Chouette Disques si am refacut traseul autobuzului pana in campus cu usurinta.  Universitatea era tacuta si pustie, probabil pentru ca am ajuns sa o vizitez in sesiune. Putinii studenti stateau si citeau sau se amuzau pe iarba. Pe strada din fata caminelor nu a mai ramas nici un plop, i-au taiat pe toti si i-au inlocuit cu doua linii de tramvai. In rest totul pare neschimbat si aici si in centrul comercial din Quetigny. Poate singurul lucru care mi-a lasat un gust amar in urma vizitei in Dijon a fost intrebarea care mi-a fost adresata pe strada in cea mai pura romana cu accent specific pentru astfel de situatii: “Nu vreau un telefon, doamna, e nou!”. Asa ceva nu era in Dijon pe vremea in care numeam acest oras “acasa”. Si dupa 6 ani tot ca acasa m-am simtit, si mi se parea absolut firesc sa fiu acolo si ceva normal sa astept sa vina seara si sa merg inapoi la camin.  Inapoi in drum spre Paris, cu rucsacul plin de borcanele de mustar de Dijon (clasic, cu otet, cu miere, cu busuioc, cu coacaze, cu tarhon, cu turta dulce etc) am numarat 10 tuneluri prin care a trecut trenul… iar la viteza cu care mergea asta s-a tradus prin 10 situatii in care mi s-au infundat urechile mai rau ca in avion.

Vacanta la Paris s-a terminat cu un drum in Pere Lachaise, cu o vizita la mormantul lui Jim impreuna cu L.A. Woman si drumuri direct printre morminte, cu alei cu piatra cubica si copaci inalti, scari si trandafiri, urme de saruturi pe pereti din plexiglas (pentru ca solutia de curatat urmele de ruj de pe mormantul lui Wilde ataca piatra, locul de veci al scriitorului a fost ingradit cu plexiglas) si cu o plimbare cu Bateaux Parisiens. Deja s-a facut noapte afara cand am pornit spre casa cu gandul ca e gata vacanta si e gata si calatoria la Paris. Sper sa revad minunatul oras mai devreme decat inca 6 ani care au trecut de la ultima vizita.

Advertisements

About Diana

Rock concerts & tennis.
This entry was posted in Away, Romanian. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s